eSursa - Dictionar de sinonime



Ce înseamnă a-și sparge capul cu ceva?

Care e a-și sparge capul cu ceva?


CONSULTĂ DEX SINONIME
Sensul expresiei este

Dicționarul dă următoarea explicație expresiei "a-și sparge capul cu ceva":
a-și frămînta mintea pentru rezolvarea unei probleme




Ce inseamna expresia      ă in literatură

" Zeul Month ii da iuteala si Baal a lui putere,
C-o silinta uriasa sparge zidurile vii,
Iar in urma lui se scurge sange rosu din artere,"
Ospatul lui Pentaur poezie de Alexandru Macedonski

" Din inimile noastre, cerescul simtamant,
Ce sparge inchisoarea-i de huma, ca sa zboare
Spre tot ce este raza, scantei, parfum, splendoare,"
Noaptea de iunie poezie de Alexandru Macedonski
Definiție din
Dicționarul limbii romîne literare contemporane
SPÁRGE, sparg, verb III.

I. tranzitiv

1. A preface un obiect în bucăți sau în cioburi prin lovire, ciocnire, apăsare; (uneori, fiind vorba de obiecte de sticlă) a face să plesnească, să crape (fără a se îmbucătăți). În cancelarie se învîrteau mai mulți, spărgînd ce le cădea în cale și războindu-se mai ales cu registrele în care erau însemnate învoielile și datoriile oamenilor. REBREANU, R. II 200. Purcelul atunci... a spart o fereastră. CREANGĂ, P. 85.
       • figurat Era plin primăvara de copii... care, la înapoiere, spărgeau aerul cu zgomotul trompetelor de carton și al huruitoarelor de lemn. PAS, Z. I 18. Deodată un stol de verb reflexiv:ăbii a zburat din vișin, spărgînd strident liniștea. SAHIA, N. 61. Un chiot lung sparge tăcerea amurgului. VLAHUȚĂ, R. P.

10.
       • absolut Multe gospodării nouă, altele lărgite; nici un semn nu mai rămăsese că au spart pe aici obuzele. C. PETRESCU, Î. II 204.
       • reflexiv Ei, acum te uiți la cană, Că s-a spart! Dar dă-o-n foc! COȘBUC, P. I 237. Se sparse bomba-n două. ALECSANDRI, P. II 88. (figurat) Ne zăpăcește zbuciumarea asta a valurilor care se izbesc spărgîndu-se cu zguduituri groaznice. BART, S. M. 19. O detunătură înfiorătoare vui și se sparse de zidurile castelului. Toți tresăriră ca și cum glonțul ar fi trecut deodată prin toate inimile. VLAHUȚĂ, N. 187.
       • A se lovi (sau a lovi pe cineva) la cap, producînd o rană. P-aci era să moară de mîhnire. Și dacă n-o țineau surorile, își și spărgea capul căzînd. ISPIRESCU, L. 51. S-arunce aici cu pietre ca să ne spargă capetele? ALECSANDRI, T. I 59.
       • Expresia: A-și sparge capul (cu ceva) = a-și frămînta mintea pentru rezolvarea unei probleme. (reflexiv) A se sparge în capul cuiva, se spune cînd cineva este silit să suporte consecințele neplăcute ale unui lucru, ale unei situații de care nu este vinovat. Oricum, tot în capul meu o să se spargă. DEMETRIUS, C. 42.
♦ reflexiv (Regional) A căpăta o gaură, a se găuri. De s-ar sparge blidu-n fund Doar-aș scăpa de urît; Da blidu-i de cositor, Nu se sparge pînă mor! JARNÍK-BÎRSEANU, despre 167.
♦ reflexiv figurat (Despre voce) A deveni răgușit. Glasul i se spărsese de tot. DUMITRIU, N. 107.

2. A tăia, a despica lemne, butuci, în mai multe părți, (pentru a pune pe foc). În loc să spargă butuci pîn-or plesni, golanii de argați îmi umblă cu Isopii! CAMILAR, N. II 381. Spărgea un lemn pentru foc, dădea la o parte zăpada. Nici treburile astea nu le făcuse Mitică pînă atunci. PAS, Z. IV 258.

3. A sfărîma învelișul unui obiect, pentru a extrage și a folosi conținutul. Anica tăiase o găină. Spărsese ouă. Pregătise cina pentru oaspe. C. PETRESCU, Î. II 174. Argintarul îi ducea grija fiindcă, ascultînd pe la ușă, n-auzea alt decît cum spărgea la alune pe nicovală. ISPIRESCU, L. 92.
       • reflexiv (Poetic) Iar dac-un nor se sparge deasupră-i cîteodată, Cu lacrimi lungi de sînge e ploaia-amestecată. ALECSANDRI, P. III 305. (Prin metonimie) Un potop de ploaie se sparse din culmea întunecimii. DELAVRANCEA, vezi vezi 223.
♦ intranzitiv (Despre abcese) A se deschide (lâsînd să curgă puroiul). Dacă uima a spart, e bine să punem pe rană frunză de ciumafai. ȘEZ. II 19.

4. A distruge, a nimici. Sparge cazemata asta. CAMILAR, N. I 427. Dintre sute de catarge Care lasă malurile, Cîte oare le vor sparge Vînturile, valurile. EMINESCU, O. IV 396. Craiul lor a poruncit s-aducă tunurile ca să spargă porțile. NEGRUZZI, S. I 170. Gura omului sparge cetăți. Cu capul nu spargi zidul.
       • Expresia: A sparge norma = a depăși norma, dînd un randament mai mare decît cel prevăzut. A sparge banca (sau, rar, bancul) = a cîștiga banii celui care ține banca la bacara. Joc... Sparg bancul... El atunci scoate ceasornicul... Îl iau. BOLINTINEANU, O. 368.

5. A forța o ușă, o încuietoare (pentru a jefui); prin extensie a jefui, a prăda. Ar fi putut să umble cineva...

– Doar dacă sparge broasca. BARANGA,

I. 202. A ars repede curtea boierească. Am spart pivnițele. STANCU, despre 147. Maică, maică, soacra mea, Nu știi c-am să-ți spui ceva? Unul pimnița ne-a spart, Buțile c-a încercat. TEODORESCU, P. P. 680.
       • reflexiv pasiv Mare vîlvă se făcu în oraș cînd se află că s-a spart visteria împăratului. ISPIRESCU, L. 372.

6. (Rar) A ara, a desțeleni. Boul... Va afla din ce pricină sparge țărna hrănitoare. CONACHI, P. 261.
       • reflexiv pasiv Cu arătura se sparge pămîntul.

I. IONESCU, despre 244.
♦ A săpa. Te du în grajdul cailor și sparge pămîntul și sapă acolo că vei afla niște oase de cal. RETEGANUL, P. III 14.

7. A împunge, a străpunge cu un obiect ascuțit sau tăios; prin extensie (cu privire la ființe) a ucide. Un junghi i-a ieșit din coastă, parcă l-ar fi spart cineva. PREDA, Î. 159. Vitele mari, cornute mai ales, cînd turbă... sînt furioase, împung pe alte vite, le sparg cu coarnele și se reped după oameni. ȘEZ. III 205. Toate vitele mi-a spart. ALECSANDRI, P. P. 361.
       • Expresia: A-i sparge (cuiva) urechile = a face zgomot mare, dînd celor de față impresia că și-au pierdut auzul. Deasupra ta întîia explozie îți sparge urechile. CAMIL PETRESCU, U. N. 359. Du-te dincolo, mamă; spargi urechile dumnealui! CARAGIALE, O. II 165.
♦ reflexiv (Adesea prin exagerare) A crăpa, a plesni, a muri. Brotăceii se sparg la cîntec ca niște poeți zgomotoși și fără minte. DELAVRANCEA, T. 62. Ea de jale se spărgea. VĂCĂRESCU, P.

13. Patruzeci de călărași, Cu cai de se sparg de grași. TEODORESCU, P. P. 179.
♦ reflexiv figurat A striga tare, a răcni, a zbiera. Ho!... Ce te spargi așa în calea boierilor! ALECSANDRI, T. 141.

8. (Învechit și popular) A găuri, a rupe o țesătură, o încălțăminte etc. Așternutul era de niște pînză albă... și subțire, de s-o spargi cu limba. ISPIRESCU, L. 251. Geaba vii, geaba te duci, Geaba spargi niște papuci. PANN, P. vezi III

5. Cămașa veche umbli să o cîrpești și mai rău o spargi.
       • Expresia: Pe unde și-a spart dracul opincile = prin locuri foarte depărtate; la dracu-n praznic.
       • reflexiv Mulțumi încă o dată de buna găzduire și de povețele cele folositoare și, după ce lepădă o pereche de opinci care se spărsese, încălță altele. ISPIRESCU, L. 56. Zi și noapte au lucrat bieții creștini la cetate, pînă s-au spart toate hainele de pe ei. ODOBESCU, S. I 408.

II. figurat

1. reflexiv (Despre concentrări de oameni și despre acțiuni la care participă aceștia) A se termina, a înceta (prin împrăștierea oamenilor). Putea să adune către seară, cînd se spărgea tîrgul, paie ca să-și umple prispa. CAMIL PETRESCU, O. II 47. Gloata se trezi. S-au spart rindurile. SAHIA, N. 93. Jocul se sparse și toată lumea se îngrămădi, în jurul celui ce sosea, cu întrebări, cu strigăte, cu mirări. REBREANU, R. I 137. Congresul se sparse într-ăst rînd fără succes, precum în urmă și cel ce sta să se facă în curtea domnească de la București. ODOBESCU, S. I 269. Cînd vine verb reflexiv:emea de a se sparge balul, e mare părere de rău. ALECSANDRI, O. P. 253. Satul s-a spart și abia a mai rămas 4 case din 58 ce erau la 1850.

I. IONESCU, P. 313. Pînă cartea se citea, Nunta mîndră se spărgea. TEODORESCU, P. P. 623.
♦ tranzitiv A produce prin acțiunile sale o disensiune, o desfacere, o împrăștiere de oameni, o răsturnare de situații. Toți... fac gură largă, Dragostea ca să ne-o spargă. ALECSANDRI, P. P. 278.
       • figurat Șampania deșteaptă bucuria și sparge întristarea. BOLINTINEANU, O. 396.
       • Expresia: A sparge (cuiva) casa = a strica căsnicia cuiva, a contribui la desfacerea căsătoriei cuiva. Un ăla, un prăpădit de amploiat, n-are chioară în pungă și se ține după nevestele negustorilor, să le spargă casele, domnule! CARAGIALE, O. I 44. Măi, frate, bate-ți nevasta, Nu vezi că ne sparge casa? HODOȘ, P. P. 152.

2. tranzitiv (Învechit) A risipi (o oaste inamică), a birui, a înfrînge; a pune pe fugă. Îi povestiră cum... oastea lui a spart oastea împărăției. ISPIRESCU, L. 111. Cum trecură ai noștri riul, dau îndată năvală asupra turcilor, îi bat, îi sparg, îi pun în goană și îi silesc a căuta scăpare după șanțuri. BĂLCESCU, O. II 74.

– Forme gramaticale: perfectul simplu spărsei, participiu spart.