eSursa - Dictionar de sinonime



Ce înseamnă omul legii?

Care e omul legii?


CONSULTĂ DEX SINONIME
Sensul expresiei este

Dicționarul dă următoarea explicație expresiei "omul legii":
a reprezentant al autorității de stat; b persoană care respectă cu strictețe prevederile legale




Ce inseamna expresia      Alte expresii înrudite sau asemănătoare
Ce inseamna expresia      ă in literatură

" Cand legea cea sancta vedea-vei calcata...
O lege prin lupte ce fu proclamata!...
Nu! Nu vei tacea;"
Strigatul inimii poezie de Alexandru Macedonski

" Iad negru unde viata e planset sau oftare.
Acolo e tararea o lege pentru-oricare
Si toti sunt starpitura grozavului pustiu..."
Sonetul din zari poezie de Alexandru Macedonski
Definiție din
Dicționar de termeni lingvistici
LÉGE substantiv feminin (conform latina lex, legis): categorie filozofică ce exprimă raporturi esențiale, necesare, generale, relativ stabile și repetabile între laturile interne sau stadiile succesive ale aceluiași fenomen, între fenomene diferite. lingvístică: l. care exprimă un raport necesar, esențial și repetabil între laturile aceluiași fenomen lingvistic sau între fenomene lingvistice diferite; modificare cu caracter regulat care intervine într-un fenomen lingvistic și care exprimă esența acestuia. L. lingvistice sunt l. interne, obiective de dezvoltare a limbii, care decurg cu necesitate din natura internă a structurii acesteia și care privesc atât fonetica, cât și vocabularul sau structura ei gramaticală. Ele sunt indisolubil legate de l. gândirii, sunt constituite într-un sistem, acționează

– prin intermediul vocabularului

– în legătură cu evoluția societății și în concordanță cu specificul fiecărei limbi naționale în parte. Până în prezent, lingviștii au studiat mai mult l. fonetice, acestea fiind mai accesibile investigației lor. Există l. lingvistice generale, care privesc un număr foarte mare de limbi diferite, ca de exemplu l. dezvoltării inegale a compartimentelor limbii (vocabularul evoluează mai repede decât celelalte componente; morfologia evoluează mai încet, fiind cea mai rezistentă la influențele externe etc.) și l. lingvistice particulare (specifice), proprii unei familii de limbi sau unei singure limbi, ca de exemplu: l. trecerii treptate de la structura sintetică la cea analitică și l. sistematizării flexiunii verbale în clase regulate sau în clase aberante (proprii limbilor romanice), l. suprimării treptate a flexiunii nominale (proprie limbii engleze), l. transformării treptate a articolului hotărât din proclitic în enclitic și l. transformării lui l intervocalic latin în r (acestea sunt l. proprii limbii române) etc.
       • fonétică: modificare cu caracter regulat a unui sunet de-a lungul evoluției unei limbi. Noțiune folosită pentru prima dată de neogramatici (vezi), dar asimilată l. naturii. Pentru lingvistica modernă l. fonetică este o simplă corespondență între două faze din istoria unei limbi sau între mai multe limbi aparținând aceleiași familii; ea acționează într-o anumită epocă și în anumite condiții. Astfel, în limba română, transformarea lui l intervocalic în r, care reprezintă o l. fonetică a acesteia, a avut loc în epoca ei de formare (în perioada românei comune, înainte de separarea dialectelor) și numai în elementele moștenite din latină, ca în exemplele: dolem > dor, dolorem > durere, molam > moară, solem> soare etc. L. fonetice ale limbii române conferă acesteia o fizionomie specifică față de limbile romanice apusene.
       • fonetică generală: l. care se referă la modificarea regulată a unui sunet de-a lungul istoriei unei limbi. Pentru limba română sunt considerate l. fonetice generale: închiderea vocalelor deschise neaccentuate, în trecerea de la latină la română (a > ă: casa > casă, gallina > găină etc.); deschiderea vocalelor accentuate închise (e > ę < ea: sera > sęră > seară, cera > cęră < ceară etc.); trecerea lui l intervocalic la r (molam > moară, solem > soare etc.); trecerea grupului consonantic ct la pt (lactem > lapte, noctem > noapte etc.).
       • fonetică regională: l. care acționează parțial, numai într-o zonă din cadrul teritoriului în care se vorbește o limbă. Pentru limba română sunt cunoscute ca l. fonetice regionale: trecerea lui e neaccentuat la ă în pronunțarea regională muntenească (dă, pă, dăscui, dăschid etc.); anticiparea (anaptixa) lui i în pronunțarea regională oltenească (oichi, straichină, ureiche etc.) etc.