eSursa - Dictionar de sinonime



Ce înseamnă locuțiune adverbiala în frunte sau locuțiune prepoziție în fruntea cuiva sau a ceva?

Care e locuțiune adverbiala în frunte sau locuțiune prepoziție în fruntea cuiva sau a ceva?


CONSULTĂ DEX SINONIME
Sensul expresiei este

Dicționarul dă următoarea explicație expresiei "locuțiune adverbiala în frunte sau locuțiune prepoziție în fruntea cuiva sau a ceva":
în față, înainte față de cineva sau ceva; figurat în locul întîi, de cinste, de conducere






Ce inseamna expresia      ă in literatură

" Spre porti napustita cu mici si cu mari.
Si el ce e-n frunte pe-o alba camila,
Jar viu de lumina sub rosu-oranisc,"
Noaptea de decembrie poezie de Alexandru Macedonski

" Usa chiar era-ncuiata. Iar pe ulita desearta
Cativa natarai de frunte se luasera la cearta,

"
Noaptea de aprilie poezie de Alexandru Macedonski

Definiție din
Dicționarul limbii romîne literare contemporane
FRÚNTE, frunți, substantiv feminin

1. (La oameni) Partea de sus a feței, între sprîncene și păr, mărginită lateral de tîmple; (la animale) partea dinainte a capului imediat deasupra ochilor. Fruntea aceea înaltă, pe care o cunoscuse cîndva tînără și senină, acum era cărunțită de grijă, deasupra unor ochi care se aspreau necontenit. SADOVEANU, forme J. 354. [Armăsarul] cel din stînga, care are o pată roșcată în frunte, își joacă nervos coama lungă. CAMIL PETRESCU, O. I 474. Iat-o! Plină despre munte Iese luna din brădet Și se-nalță, încet-încet, Gînditoare ca o frunte De poet. COȘBUC, P. I 48.
       • figurat Cu fruntea-n țărînă conacele cad. TULBURE, vezi R. 38. Cîteodată, în amurgul serii, pe cînd cele din urmă raze apuneau pe fruntea Caucazului străbun, stam în cerdacul casei și vorbeam de viitor. DUNĂREANU, CH. 59. Vîntul pleacă fruntea teiului mirositor. MACEDONSKI, O. I 96.

2. (La oameni, luînd partea drept întreg) Față, chip; cap. Aceleași gînduri negre ni se zugrăvesc pe frunte. DAVILA, vezi vezi 178. Sub brazi la rădăcină tu fruntea să ți-o pleci. COȘBUC, P. I 134.

3. figurat (De obicei articulat, adesea urmat de o determinare în genitiv) Tot ce e mai bun, mai ales, mai de seamă la un lucru; ceea ce e de calitate superioară; (cu referire la persoane) cel dintîi, primul (dintre alții), persoană care se distinge, care se relevă numaidecît. Fruntea făinii. ▭ Și la zor și la glumit, Brigadieru-i frunte. FRUNZĂ, S. 26. Antoane, tu ești poate fruntea minerilor, fruntea oamenilor, cum ar spune tată-meu. DAVIDOGLU, M. 26. Fruntea flăcăilor hotărăște la care cîrciumă să se rotunjească hora. STANCU, despre 169.
       • Locuţiune adverbiala În frunte sau (locuțiune prepoziție) în fruntea cuiva (sau a ceva) = în față, înainte (față de cineva sau ceva); figurat în locul întîi, de cinste, de conducere. Cine-i în frunte la lucru, acela-i în frunte și la folos. CAMILAR, TEM. 32. Ghiță Lungu ținuse și discurs la așezarea sa în fruntea comunei. SADOVEANU, M. C. 199. Plutonierul, în fruntea celor patru jandarmi, se apropia cu pași rari. REBREANU, R. II 151. Ieșit-a-n cale-ales alai De sfetnici mulți și mult popor, Cu muzici multe-n fruntea lor. COȘBUC, P. I 56. O ceată de ofițeri călări, în fruntea cărora erau trei. NEGRUZZI, S. I 167.
       • locuțiune adjectiv De frunte = care ocupă locul întîi, care este de primul rang; de mîna întîi. Luna plină-nalță discul ei pe munte, Stoica. stă la masă cu cei mai de frunte. BOLINTINEANU, O. 69. Generalul Mavru, filolog și numismat de frunte, era de mai mulți ani în relațiune cu... Bolliac. GHICA, S. A. 143. Dar tu, Moțoace?... m-ai vîndut și pre mine, vei vinde și pre Tomșa; spune-mi, n-aș fi un nătărău de frunte cînd m-aș încrede în tine? NEGRUZZI, S. I 141.
♦ Lichid obținut la începutul unei distilări fracționate.