Definiție din
Dicționarul limbii romîne literare contemporane
IZBUTÍ, izbutesc, verb IV. tranzitiv A duce la bun sfîrșit, a termina cu bine; a reuși, a izbîndi. Cu blîndeță și cu vorbă bună izbutea să le facă pe toate la verb reflexiv:emea lor. MIRONESCU, S. A. 124. În cele mai de pe urmă izbuti fata să rănească pe balaur. ISPIRESCU, L. 18. Văzînd el, dracul, că și aici n-a izbutit nemica, crîșca din măsele. CREANGĂ, P. 145.
• intranzitiv Noi trebuie să izbutim in tot ce începem, cu orice preț. CAMILAR, TEM. 100. Am izbutit ori de cîte ori te-am ascultat. ISPIRESCU, L. 21.
