eSursa - Dictionar de sinonime



Ce înseamnă gura satului sau a mahalalei?

Care e gura satului sau a mahalalei?


CONSULTĂ DEX SINONIME
Sensul expresiei este

Dicționarul dă următoarea explicație expresiei "gura satului sau a mahalalei":
persoană care născocește vorbe, bârfeli, intrigi




Ce inseamna expresia      Alte expresii înrudite sau asemănătoare


Ce inseamna expresia      ă in literatură

" S-orice limba amuteste, s-orice suflet e sedus...
Gestul lui e o minune, gura lui, rubin si perle.
Sa bei viata-n el e dulce sau sa bei sleirea fortei..."
Vasul poezie de Alexandru Macedonski

" Pe cand mai mare e vartejul,
Uscandu-mi gura si gatlejul,
Ma pun, si trag o hora lata."
Noaptea neagra poezie de Alexandru Macedonski
Definiție din
Dicționarul limbii romîne literare contemporane
GÚRĂ, guri, substantiv feminin

I.

1. Cavitatea din partea anterioară și inferioară a capului oamenilor (mărginită în față de dinți și buze, iar în partea de dinapoi de începutul gîtului); (prin restricție) buzele și deschizătura dintre ele. Toți, ascunși care prin tufiș, care prin șanțul de lîngă drum, stau ca chinuiți de friguri, cu gura crăpată și cu urechile ațintite spre zgomotul de tropot de cai. BUJOR, S. 152. Le-am lăsat și eu pe fete să rîdă, pînă li s-a duce gura la ureche. CREANGĂ, A. 67. Mîndra mea de mîndră mare Nici un dinte-n gură n-are. JARNÍK-BÎRSEANU, despre 440.
       • (Poetic) Pe deasupra culmilor, o puzderie de vipere lichide aleargă printre stînci, mușcîndu-le cu furie și sfărîmîndu-și gura în muchiile lor de cremene. BOGZA, C. O. 63.
       • Locuţiune adverbiala Gură-n gură = foarte aproape unul de altul. Mama-mi dă învățătură Cum se țese-o pînzătură, Nu cum stau cei dragi de vorbă Gură-n gură. COȘBUC, P. II 103.
       • Expresia: A fi cu sufletul la gură = a) a fi cu răsuflarea tăiată (de emoție sau de oboseală); b) a fi aproape de moarte. A vorbi cu sufletul la gură = a vorbi gîfîind, cu vocea întretăiată (de emoție sau de oboseală). A avea (sau a-i fi cuiva) gura amară (sau rea) sau a avea fiere în gură = a simți un gust amar. Asuda noaptea, și dimineața se scula obosit, indispus, buimac și cu gura rea. VLAHUȚĂ, O. A. I 90. A i se usca (cuiva) gura = a avea o senzație puternică de sete. A uita de la mînă pînă la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii (sau calicii) la gura lui, se spune de cineva care mănîncă cu lăcomie sau vorbește mult și repede. Prinde mutul limbă, de jparcă i se bat calicii la gură ca la pomană. SADOVEANU, N. forme 104. Începu iarăși a mînca, de părea că se bat lupii la gura lui. ISPIRESCU, L. 216. Ce limbă grăiești, că parcă se bat calicii în gura d-tale. ALECSANDRI, T. 705. A căsca gura vezi căsca.
♦ Cavitatea din partea anterioară (și inferioară) a capului animalelor; (la mamifere, pești etc.) bot; (la păsări) cioc, plisc. Îi ieși înainte balaurul plesnind din coadă și încolăcindu-se; din gurile lui ieșea văpaiă de foc. ISPIRESCU, L. 18. Fiul craiului, punîndu-i [calului] zăbala în gură, încalecă. CREANGĂ, O. A. 226. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I 87. Calul de dar nu se caută în gură. NEGRUZZI, S. I 249.
       • Expresia: A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea, a pieri fără nici o urmă, ca și cum nici n-ar fi existat. Boișorii mei s-au dus ca pe gura lupului. CREANGĂ, O. A. 150. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva ca prin minune, în ultimul moment, cînd orice scăpare părea peste putință. A țipa (sau a striga) ca din (sau, mai rar, ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. Flăcăul țipa ca în gură de șarpe. PREDA, Î. 186. A se zvîrcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cumplit, cu desperare. S-a zvîrcolit ca în gură de șarpe... a luptat cu moartea zile negre, zile lungi. DELAVRANCEA, S. 19. (Despre cai) A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în gură = a fi simțitor (sau nesimțitor), a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frîul.
       • Compuse: cerul-gurii vezi cer2; gură-căscată = gură-cască; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constînd dintr-o fisură bilaterală la buza și gingia superioară și în cerul gurii; b) (marină) ochi dublu al unei parîme, prin care aceasta se prinde de cîrligul unei remorci ori al unei macarale, sau prin care se agață de o bară; c) (tehnică) unealtă specială cu care se poate îndoi tabla groasă; (botanică) gura-leului = plantă erbacee cu florile de diferite culori, asemănătoare cu o gură deschisă, care se cască dacă le apeși la bază (Antirrhinum amjus). Iată iasomie, gura-leului. NEGRUZZI, S. I 101; gura-lupului = plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina dreaptă și ramificată, cu frunzele ovale alungite și cu florile vinete-violete (Scutellaria altissima).

2. (Considerat ca organ al alimentării) Ridicarea poporului nu înseamnă numai bucate mai multe pentru gură și haine mai multe pentru trup. Înseamnă și învățătură mai multă. vezi limba română iulie 1953, 139. Fiul craiului... dă [spînului plosca] și spînul, cum o pune la gură, pe loc o și ia oțărîndu-se și varsă toată apa dintr-însa. CREANGĂ, P. 204.
       • Expresia: A pune (sau a băga, a lua) ceva în gură = a mînca. A tratat-o cu cafea cu lapte la Fialcowski, că nu pusese femeia nimic în gură de trei zile. CARAGIALE, P. 21. Bucatele le-au făcut afumate, arse și sleite, de nu mai era de chip să le poată lua cineva în gură. CREANGĂ, P. 292. A-și da (sau a-și lua) bucățica de la gură vezi bucățică. A(-i sau a i se) face (cuiva) gura pungă = a avea senzația că i se strînge gura, din cauza unor mîncări sau băuturi prea acre (în special a fructelor crude). Niște roade negre ca alunele de mari și care, cînd le mînînci, îți face gura pungă. ȘEZ. III

13. Vin de la Valea Lungă, (Cînd beți, faceți gura pungă!). TEODORESCU, P. P. 171. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da cuiva totul de-a gata, fără nici o osteneală din partea lui. A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) vezi apă. De-ale gurii = (lucruri de) mîncare. Trebuia de-ale gurii purcarului în baltă, pentru că nu-i putură da din destul pînă a nu începe să curgă sloii. SANDU-ALDEA, U. P. 118. Într-o clipă masa e plină cu de-ale gurii. VLAHUȚĂ, O. A. 97.
♦ Cantitate de alimente sau de băutură cît încape în gură; îmbucătură, sorbitură, înghițitură. Ciutură, coboară încă, Dă-mi să beau o gură. PORUMBACU, P. 69. Începe a purta caii încolo și încoace, și numai iaca slăbătura cea de cal iar se răpede și apucă o gură de jăratic. CREANGĂ, P. 195. Pe la mese se zăreau... oameni cu părul în dezordine... trăgînd din cînd în cînd cu sorbituri zgomotoase cîte-o gură din cafeaua și berea ce li sta dinainte. EMINESCU, N. 37.
       • Expresia: Nici o gură de apă = nici cea mai mică cantitate; nimic. Eu știu de la tata o vorbă: să nu rămîi dator nici o gură de apă. POPA, vezi 79.
♦ Membru de familie care trebuie hrănit; suflet. Cu ce să potolesc eu opt guri și cu a plăviței nouă? DELAVRANCEA, vezi vezi 137. Așa pețitorul începu să spuie la părinții fetei, cereri să propuie, Spuse pentru june că este cu stare, Cu două guri însă. PANN, P. vezi I 164.

3. (Considerat ca organ al vorbirii) Lucru negîndit, dragul tatei, să aud așa vorbe tocmai din gura ta. CREANGĂ, P. 193. De din vale de Rovine, Grăim, doamnă, cătră tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe. EMINESCU, O. I 149. Dar n-avem gură să țipăm? ALECSANDRI, T. I 240. Dar cea Mioriță Cu lînă plăviță, De trei zile-ncoace Gura nu-i mai tace. id. P. P.

1. Gura păcătosului adevăr grăiește, se zice cînd cineva care e vinovat se trădează singur.
       • figurat Lucrările literare în care sînt puse învățături morale în gura unor persoane, cu scop de a le propovădui, sînt cît se poate de neartistice. GHEREA, ST. Hristos II 68.
       • Locuţiune adverbiala Cu jumătate (de) gură sau cu gura pe jumătate vezi jumătate.
       • Expresia: A-i fi (cuiva) gura de aur (sau aurită) sau a avea gură de aur vezi aur, aurit. A tăcea din gură = a nu mai vorbi, a nu mai spune nimic. Tăcu din gură și înghiți rușinea. ISPIRESCU, L. 36. (Cu ton amenințător, în construcții cu «a tăcea» sau cu alte verbe la imperativ) Ține-ți gura! Să nu-ți aud gura! Să nu mai scoți o vorbă din gură! ▭ Ia tacă-ți gura, măi Gerilă. CREANGĂ, P. 252. Tacă-vă gura, mojicilor. ALECSANDRI, T. I 170. A închide (sau a astupa) (cuiva) gura = a face (pe cineva) să nu mai vorbească, să nu mai spună (sau să ceară) nimic, a pune capăt obiecțiilor sau protestelor cuiva. A lua (cuiva) vorba din gură = a) a spune tocmai ce voia să zică altul; b) a întrerupe pe cineva, nelăsîndu-l să termine ce avea de spus. Moșneagul voi să mai zică ceva, dar Lina îi luă vorba din gură. DUNĂREANU, CH. 16. Nu-i deteră răgaz, căci îi luau vorba din gură. ISPIRESCU, L. 36. Mămuca, le luă cea mai tînără vorba din gură... nu face bine ce face. CREANGĂ, P.

14. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească, a o lăsa mai domol. Cînd am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiet gura. CREANGĂ, A. 58. A-și strica (sau răci, rupe, bate) gura degeaba = a vorbi fără nici un folos, fără a fi ascultat. A-l lua pe cineva gura pe dinainte (sau înainte) sau a-l scăpa (pe cineva) gura = a se destăinui fără voie, a spune ceva fără să fi verb reflexiv:ut și de care pe urmă îi pare rău. M-o luat gura înainte. ALECSANDRI, T. 511. S-ar cuveni să mărturisesc... că m-a luat gura pe dinainte. NEGRUZZI, S. I 263. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a divulga secretele, a fi indiscret, a nu putea ține o taină. A fi cu gura mare = a fi certăreț. Soacra nu trebuie să fie cu gura mare și să tot cîrtească de toate cele. CREANGĂ, P.

4. A fi slobod la gură = a spune tot ce gîndești (uneori chiar lucruri urîte) fără sfială. A avea gură = (mai ales în construcții negative) a se împotrivi cu vorba, a-și apăra cu tărie punctul de vedere. A avea o gură cît o șură = a vorbi mult și tare, zgomotos. A avea (sau a-și pune) lacăt la gură vezi lacăt. A-și păzi gura = a-și impune tăcere, a fi precaut în răspunsuri. Mai bine păziți-vă gura! CREANGĂ, P. 82. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (sau a-i merge, a-i toca) cuiva gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca pupăza) = a vorbi într-una, repede și fără întreruperi; a flecări, a fi limbut sau gureș. Spînului îi mergea gura ca pupăza. CREANGĂ, P. 230. Dați din gură, măi feciori, Nu ședeți ca-n șezători. JARNÍK-BÎRSEANU, despre 400. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) te lua după altul, a (nu) crede pe altul. Nu verb reflexiv:ea să mă asculte... și tare-s supărat că nu verb reflexiv:ea să se uite în gura mea. REBREANU,

I. 26. A fi bun de gură = a fi vorbăreț, a pleda bine o cauză. Moș Lupule, ia spune matale conașului că ești mai bun de gură și mai bătrîn. REBREANU, R. II

12. Cum era ea femeie deșteaptă și bună de gură, a pus iute-iute lucrurile la cale. VLAHUȚĂ, O. A. 348. Nu fi bun de gură. NEGRUZZI, S, I 247. A fi rău de gură (sau gură rea) = a vorbi pe alții de rău, a fi intrigant, a bîrfi. Să nu fii rău de gură, c-apoi mi-i să nu mă scoți din sărite! CREANGĂ, P. 152. E numai gura de el = promite, dar nu se ține de cuvînt; se laudă cu multe, dar nu le face. Îmi umblă vorba prin gură = nu găsesc cuvîntul potrivit. (Despre vorbe, povestiri, cîntece etc.) A purta (sau a trece, a umbla) din gură-n gură = a transmite (sau a fi transmis) de la om la om, de la unul la altul. Din gură-n gură-acum Umblă doina cea pribeagă, Iară azi o cîntă toți, De răsună țara-ntreagă! IOSIF, vezi 114. Al meu nume o să-l poarte Secolii din gură-n gură. EMINESCU, O. I 133. Mers-au vestea-n lume, trecînd din gură-n gură. ALECSANDRI, P. III 311. (Rar) A se înțelege gură în gură = a se învoi printr-o înțelegere directă, de la om la om. Ori trimite sol la scaunul domniei-mele un boier credincios, sau să binevoiască măria-ta să ne înțelegem gură în gură. ISPIRESCU, M. vezi

11.
♦ Ceea ce se vorbește; ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, cuvînt, mărturisire, declarație. Mîndră maic-am mai avut! Copil mîndru m-a făcut! M-a băiat cu flori de munte, Toți gura să mi-o asculte. JARNÍK-BÎRSEANU, despre 362.
       • Expresia: Gura lumii = vorbe, critici, bîrfeli, intrigi care trec din gură-n gură. Ca să scape de gura lumii, acestei pricinuitoare de atîte nenorociri... ascultă mincinoasele propuneri ce îi făcu Iancu că o va lua de soție. NEGRUZZI, S. I 25. Apa, vîntu și gura lumii n-o poți opri. ȘEZ. I 220. Foaie verde lobodă, Gura lumii-i slobodă. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care duce) vorbe; (persoană care face) intrigi care trec din gură în gură. A intra în gura lumii (sau a satului) = a ajunge să-i fie faptele cunoscute și osîndite de semeni; a fi vorbit de rău, a fi bîrfit. Fetelor, a zis ea, o să intrați în gura satului. Mare rușine! SADOVEANU, M. C. 77. A te lua după gura (cuiva) = a lucra după vorba sau sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a sta de cineva voind a-l convinge cu vorba; a fi insistent. Și atîta s-au pus cu gura pe el, ca cioarele, pînă în cele din urmă le spuse feciorul verde... să nu se cerce în zădar a-l însura. RETEGANUL, P. III 32. A se pune în gură cu cineva = a contrazice pe cineva, a răspunde la mustrări, la ocări.
♦ Glas (de om sau de pasăre). Numai gura lui se aude în toate părțile. CREANGĂ, P. 252. Primăvara cînd înfrunde, Gura cucului s-aude. JARNÍK-BÎRSEANU, despre 27.
       • Expresia: Nu i se aude gura, se zice despre cel care vorbește puțin, care e tăcut. Eu lucrez toată ziua și nimeni nu-mi aude gura. CREANGĂ, O. A. 288. A striga (a răcni sau a țipa) cît te ia (sau te ține) gura (sau în gura mare) = a striga (sau a țipa) cît te ajută vocea, din răsputeri, cu glasul ridicat. Răcneam în gura mare ca un disperat. SADOVEANU, O. VI 195. Vede o dihanie de om, care se pîrpîlea pe lîngă un foc de douăzeci și patru de stînjeni de lemne și tot atunci striga, cît îl lua gura, că moare de frig. CREANGĂ, P. 239. Norodul începuse a se cățăra pe ziduri, de unde striga în gura mare: Să ne deie pre Moțoc! Capul lui Moțoc verb reflexiv:em! NEGRUZZI, S. I 155.
♦ figurat Capacitatea de a vorbi; grai. (În interpretări superstițioase) Ielele i-au luat gura și picioarele. CREANGĂ, P.

15. (Glumeț, despre lucruri necuvîntătoare) Am găsit și secure, și frînghie, și sfredel, și tot ce-mi trebuie.

– Unde, moș Nichifor?

– Ia pe sub buclucurile d-tale. Numai n-au avut gură să răspundă. CREANGĂ, P. 134.
       • Expresia: A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința, curajul, îndrăzneala (de a mai răspunde ceva), a i se lua cuiva posibilitatea de a mai zice ceva. Și n-avea gură romînul să zică ceva. ISPIRESCU, M. vezi

14.
♦ Gălăgie, zgomot, țipăt, ceartă. Ce-i pe drum atîta gură?

– Nu-i nimic. Copii ștrengari. COȘBUC, P. I 227. Ivan... ieșind afară, începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. [Boala] produce o durere așa de mare, că cel bolnav numai o gură ține. ȘEZ. I 252.
       • Expresia: A face gură (mare sau largă) = a face gălăgie, a vocifera, a protesta. Copiii... Gură fac ca roata morii. COȘBUC, P. I 224. Rostitorii de palavre nu prea facă mare gură. BELDICEANU, P. 119. Vinovatul mai mare gură face. PANN, P. vezi II 80. Toți strig și fac gură largă. ALECSANDRI, P. P. 278. A se lua în (sau de) gură (cu cineva) = a se apuca de ceartă. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa, a ocărî pe cineva. A(-i) da (cuiva) o gură = a) a se răsti la cineva, a certa, a mustra pe cineva. Verdeș-Împărat chemă slujitorii și le dete o gură de or pomeni-o. ISPIRESCU, L. 44. Auzind atuncea pre pristav strigînd, Ș-împrejur copii de foame plîngînd, Le dete o gură să tacă din plîns, Să-nțeleagă: lumea pentru ce s-a strîns. PANN, P. vezi I 31; b) a înștiința (pe cineva), a-i comunica, a-i striga. Dă-i o gură vecinului, să vină pînă la noi. ▭ Către școlari dete gură și să-l tragă [din fîntînă] le strigă. PANN, N. H.

4. A da gură la cîini = a striga la cîini ca să tacă.
♦ (Personificat) Cel care vorbește sau spune ceva. Asta nu e puțin, cînd o zice o gură indiferentă. NEGRUZZI, S. I 65.
       • Expresia: Gurile rele = bîrfitorii. Gurile rele șopteau la ureche o sumă de infamii pe socoteala ei. BART, E. 150.

4. (Considerat ca organ al cîntării) Și cîntă și codrul și vîntul Și-o mie de guri. COȘBUC, P. II

9. Au și început... să cînte din gură. CARAGIALE, O. III 72.

5. Buze. Două guri care se cată de mult să-și dea o sărutare. ANGHEL, Î. G. 37. El în brațe prinde fata, peste față i se-nclină, Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină. EMINESCU, O. I 79.
♦ Sărut, sărutare. Să-mi dai O gură, numai una. EMINESCU, O. I 174. Foaie verde de secară, Bună-i gura de la vară: Nici îi dulce, nici sălcie, Fără cum îmi place mie. JARNÍK-BÎRSEANU, despre 401.

II. (Prin analogie)

1. Deschizătura unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră sau se introduce ceva, prin care se stabilește o comunicație. a) (La vase, recipiente etc.) Apucă sacul de gură. DUMITRIU, N. 89. A întors căldarea cu gura în jos. PREDA, Î. 158. Leagă turbinca strîns la gură. CREANGĂ, P. 303. [Budîiul este] un vas de lemn mai strîmt la fund și mai larg la gură, în care se strecoară laptele. ȘEZ. II 151. b) (La veșminte sau la obiecte asemănătoare) Luîndu-și pălăria din cap, o pune pe iarbă la pămînt, cu gura-n sus. CREANGĂ, P. 238.
       • Gura cămășii = deschizătura de la gît și de la piept a cămășii, prin care intră capul cînd o îmbraci. Feciorul nu ieși din hotărîrea maică-sa, nunta se făcu și baba își luă cămeșa de soacră; ba încă netăiată la gură. CREANGĂ, P.

4. Gură de ham vezi ham. c) (La o încăpere, la o groapă, la o peșteră etc.) Gură de canal. ▭ La fiece gură de mină, Rîde poemul zorilor de lumină! DEȘLIU, G. 19. Din gura podului, din umbra neagră, o privi deodată un pui cenușiu de mîță, cu ochi rotunzi. SADOVEANU, B. 31. La gura sobii era un morman de scrum de hîrtie. DELAVRANCEA, T. 197. Pe gura ocnei se cobora, cu o funie pe scripete, o roată în care ședea un om. BOLINTINEANU, O. 432. d) (La intrarea într-un ținut, într-o regiune) Pînă la asfințitul soarelui, ajungem la gura Bicazului. SADOVEANU, B. 115. Intrai pe subt poala pădurii in gura potecii. HOGAȘ, M. N. 72. În gura văii, lîngă pod, Boierii stau cu frică. COȘBUC, P. I 195. Trebuie să fii la Paicu, în gura Bărăganului, sau la Cornățele, în miezul lui, ca să găsești cîte o mică dumbravă de vechi tufani. ODOBESCU, S. III 16.
       • Gură de rai vezi rai. e) (La intrarea într-o stradă, într-o piață) Acum stătea aici la bunicul nevesti-si, care-l ajutase să-și dureze un mic cuptor de pîine pe gura Oborului. CAMIL PETRESCU, O. II 94. Plimbîndu-se pînă la gura uliței din dos, se întoarse iar înapoi. REBREANU,

I. 38. f) (La locul de îmbucare a unui obiect) Gura roții. Gura tejghelei.
       • Expresia: A lega gura pînzei = a înnoda capetele firelor de urzeală (ultima operație înainte de a începe țesutul); a începe țesutul; figurat a începe să prindă cheag, a se înstări. Marioara legase abia pe la toacă gură la pînză, căci o întîrziase mult înnăvăditul. SANDU-ALDEA, despre N. 217. Se cotorosise de sărăcie. Acum... începu și el a lega gura pînzei. ISPIRESCU, L. 209. A prins pînza gură = s-a făcut începutul.

2. Deschizătură prin care iese sau se varsă ceva. a) Locul de vărsare al unei ape. Viteza șalupei nu scăzu decît la gura fluviului. BART, E. 110. A doua zi ne scoborîm în Răpciuni și ținem în sus drumul de șleau, ce se așterne pe malul drept al Bistriței pînă la gura Bistricioarei. VLAHUȚĂ, O. A. II 159. La gura Siretului... Ian, mări, că s-a ivit Un caic lung, poleit. ALECSANDRI, P. P. 134. b) figurat (În expresie) Gura vîntului = loc prin care suflă mereu vîntul. Vă duceți în gura vîntului. ALECSANDRI, P. P.

10. c) Deschizătură la capătul unei arme de foc, al unei conducte, al unui jgheab etc. Căderea apei se face de la o înălțime de 37 metri, pe 48 de guri uriașe. SAHIA, U.R.S.S. 81.
       • Gură de apă = instalație care cuprinde în principal un robinet de apă și care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se poate monta un furtun sau o țeavă specială pentru luarea apei sub presiune, în caz de incendiu. Gură de foc = nume care se dă unei arme de foc grele (tun, obuzier etc.) care aruncă proiectilele prin expansiunea gazelor (produse în urma arderii încărcăturii de azvîrlire). (expresie) A Se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un pericol foarte mare. d) Deschizătură (la moară, la horn, la cratere etc.) prin care iese conținutul din interior.

3. (Regional) Partea ascuțită a unui obiect tăios; ascuțiș, tăiș. Gura coasei. ▭ De sub poala sumanului îi lucea ușor gura toporului. CAMILAR, TEM. 85.